A mai trecut un an, un an de căutari, de decizii …de răzgândiri. Am mai crescut puțin în suflet, în înțelegere … în compasiune. Am câștigat, am pierdut, ne-am regăsit și apoi ne-am pierdut din nou. Cu știință ne-am pierdt de data asta … o pierdere asumată, doar așa ca să ne putem lăsa suprinși din nou de vârtejul ăsta numit viață.
Eu una am avut câteva déjà-vu-uri, mai trecusem pe aici, am repetat acest an, și pe toți ceilalți, făcând de fiecare dată această călătorie fantastică de (re)amintire. M-am întrebat pe parcursul drumului cât este de real tot ceea ce (re)trăiesc acum… probabil nimic.
Visăm visul, suntem totul și nimic, într-un univers personal, perpetuu, într-un fel separați de ceilalți dar totuși parte din același întreg.
Pe mine acest an m-a propulsat puțin spre o mai mare înțelegere a naturii realității mele. Pentru că eu fiind o călătoare, pornisem de la premiza că nu îmi găsisem încă locul. Anul acesta am simțit pentru prima oară că nu sunt locurile cele care mă definesc, și mai ales nu acel ACASĂ înspre care tânjeam, și în care mi-ași fi regăsit TOTUL. Acel ACASĂ e o amintire a unui timp încă nefragmentat, înainte de bing-bangul tuturor frângerilor mele. Vă dăruiesc vouă și mie această poezie, ca să ne (re)amintim împreună:
La început era doar TOTUL
Care de fapt nu era NIMIC
TOTUL s-a frânt în DOUĂ
EL și EA deși își erau străini
Se vedeau acum pentru prima dată
Și erau ACASĂ
Dar EI doreau să afle locul lor în lume
Și să-și caute sensul
Și de atunci ACASĂ este peste tot și nicăieri
Dar EL și EA încă-și mai visează visul
Pe când de fapt EI sunt tot ACASĂ
Căci nu plecaseră nicăieri
Era doar TOTUL care își visa visul
Iar TU și EU am fost mereu acolo
De la început și până ACUM
Fiind TOTUL … și de fapt NIMIC
