Se adunaseră cu toții la o ședință. Ba să discute despre problema acută a iernii, ba despre treburile lor de gândaci. Eu treceam pe acolo și am îndrăznit puțin să-i deranjez. Nu s-au supărat. Și-au ridicat antenele spre mine, m-au adulmecat, m-au întrebat ce fac eu în problema aceasta comună, adică cea a iernii. Le-am zis că nici mie nu prea îmi place dar nu prea avem încotro. Am căzut de acord, ei mici, mișunând printre frunzele căzute, eu, un uriaș ciudat umbrind cerul.
Nu m-au întrebat mai departe ce gândesc. Ce bine, altfel ar fii trebuit să îi obosesc și pe dânșii cu dorul meu.
Am plecat cu pașii lenți împovărați de gânduri încercând să mă înțeleg. Iar toamna se înfășurase în frunze și se prăbușea peste mine și-mi acoperea gândurile și gura, ca să tac și să nu mai gândesc nimic.