S-a adunat picatură de suflet din inima mea
Și mi-a căzut peste față printre pleoape
Nu m-a udat așa cum udă lacrimile
Și nici nu m-a întrebat dacă se poate
M-am rușinat când am simțit-o și au văzut-o și alții cum cade
S-a lipit inutilă de podea și a împroșcat lumea cu lumină
Ce inutilă, ce neobrăzată, ce nebună …
S-a uitat la mine de jos și mi-a zâmbit
Lucea, cristalină nevinovată și rotundă
Am tras în mine aerul cu care îmi începusem viața
Și l-am dat mai apoi afară într-un ultim oftat
Trecuseră toate cu repeziciunea unei căderi
Deși în căderea asta fusesem de fapt eu
M-am uitat să văd ce a mai rămas din mine pe drumul în jos
Și am dat ochii în ochii cu viața lungită pe podea
Era perfect rotundă, ca o lacrimă
Și din ea îmi zâmbea cristalină … lumina