Nu am mai scris nimic de ceva timp… nu pentru că nu aș fii avut ce, dar pentru că și eu ca și voi m-am prins în vâltoarea asta care ne-a acaparat lumea. Și în loc să-mi expun părerea așa cum o fac alții, eu am ales să tac. Tăcând am privit lumea, am văzut pe alții cum se transformă, cum își aruncă măștiile și se arată.
Mulți și-au descoperit esența, alții și-au mai pierdut-o puțin câte puțin. La fel ca voi, și eu mi-am evaluat intențiile, am trecut prin frică, prin iluzie și am ajuns la ceea ce de fap știam deja, lucru pe care îl uitasem dar care fusese acolo, dintoteauna.
Dar ce aș putea eu să mai adaug acolo unde alții au scris? Mai ales că, sinceră să fiu, încă nu sunt gata. Tăcerea îmi place, mă învăluie ca pe un copil, mă leagănă, mă ține-n siguranță și nu mă lasă să greșesc.
Dar ați venit voi și m-ați scuturat puțin la viață. Dintr-un motiv sau altul, neștiut de mine, am primit de la voi mai mult de 100 de like-uri op FB în ultima săptămână. Și asta fără ca să fac absolut nimic! Mi-am zis că poate e mâna Domnului care va trimis pe pagina mea și poate tot Dânsul e cel care prin voi mă îndrumă puțin.
Eu până acum nu am făcut altceva decât să deslușesc limba lumii. Este limba asta nescrisă și nevorbită, o poveste pe care unii dintre voi deja o intuiesc. O limbă de lumină, aflată în plante, în copaci și în tot felul de vietăți. O limbă a pământului, a cerului și a elementelor care ne susțin existența. Și în toate acestea se află această poveste universală, o poveste repetitivă, în care noi protagoniști și spectatori totodată, ne așezăm pe locul cuvenit. Căci suntem parte din întreg și un întreg totodată, tăcând ascultăm muzica lumii, simfonia luminii care izvorăște din noi și ne transpune în etern.