Pe cât de mult doresc să prind culoarea, sunetul, lumina,

așa cum le aud, așa cum le simt…

Pe atât descopăr, că momentele acestea sunt unice,

neimaginat de prețioase și imposibil de imortalizat.

Mă găsesc mai mereu dezarmată în fața mării,

Eu, cu frământările mele, ea, frumoasă înspumată, neliniștită.

Ne asemănăm într-un anume fel, doar de mine știut,

Pentru că simt că au înotat odată prin mine sirene și că eu am fost o mare sau poate doar o parte din ea.

Astfel de gânduri, mi se ivesc când sunt pe țărmul mării pentru că simt ecolul ei în mine, așa cum aude cochilia valuri uitate de demult.

Și învăț să îmi mai relativez puțin problemele, pentru a nu mai fi supusa lor, dar nici sclavă și călău propriu totodată. Uitând să fiu eu, devin parte din ea.

…Și tocmai de aceea îmi place atât de mult marea!

Pentru că mă învață să tac, aducându-mi murmurul începuturilor … a furtunilor marine, acelea care, de la facerea lumii și până acum au rămas aceleași.