Am întâlnit o turturică… plecasem la o plimbare cu bicicleta. De fapt ieșisem afară ca să-mi caut liniștea căci nu mi-o mai găseam acasă. Liniștea mi-o pierdusem încă de ceva timp, asta de când am luat-o iar de la capăt … a nu știu câta oară, o strămutare aproape forțată … și alegeri pe care mai apoi a trebuit să le fac … ca de fiecare dată, doar ținând cont de alții …pe când eu, dacă ar fii fost să aleg doar pentru mine, nu aș fii ales nimic.

Tot încercând să-mi amorțesc neliniștea am început iar să beau…. La început doar așa câte un pahar seara, pe urmă câte două și în ultimul timp nu mai îmi ajungea sticla.
Și l-am (re)găsit în adâncul meu pe tata, săracul… D-zeu să-l ierte…Era acolo, la fel de neliniștit ca mine… tot încercând să facă lucruri frumoase, să realizeze ceva și mereu lovindu-se de lumea asta urâtă în care ne-am născut eu și el.
Dar poate el nu a avut șansele pe care le primesc eu azi, pentru că eu am în jurul meu oameni frumoși, oameni care mă susțin și vor să îmi fie aproape chiar dacă eu mă simt mereu singură în mijlocul tuturora. Și de aceea mă ajuta cât de cât băutura, mă ajuta să mă conectez cu lumea … îmi liniștește mintea.

Deci de fapt eu plecasem pe bicicletă ca să-mi caut liniștea, dar intenționam mai întâi să-mi arunc niște sticle la containarul de reciclare. Și am agățat de ghidonul biciletei o sacoșă cu toate sticlele de vin goale … vin dintr-acela alb demi-dulce care se bea cu măsură, afară pe terasă, împreună cu oameni dragi, cu prieteni, râzând și simțindu-te bine … pe când eu îl băusem singură aproape cald și tot de odată. Și acum sticlele din sacoșă se ciocneu una de alta și parcă toți pe stradă le auzeau și-mi intuiau secretul. Și tot ce vroiam era să ajung mai repede la containarul acela ca să-mi arunc rușinea. Dar și mai mult aș fii vrut să mă opresc la magazinul din colț și să-mi mai cumpăr o sticlă. M-am abținut, am mers mult cu bicicleta, am căutat periferia orașului, acolo unde nu-s magazine și nici restaurante și nici baruri cu vin alb demi-dulce sau roșu sau roz sau din care o fi el bată-l-ar vina.

Și mi-am simțit durerea mocnind … era aceeași … cea pe care încerc să o amorțesc de ceva timp, de fapt de o viață…căci vroiam  să fac lucruri frumoase … să realizez ceva … să adun în jurul meu oameni …să mă conectez cu ei și să pot dăruii din lumina mea… lumina asta care, acum neîmpărtășită … mă pârjolește. Și am privit mai departe copacii și florile și iarba, am respirat adânc, am mai plâns puțin și am pedalat mai departe.

Pe drumul spre casă am întâlnit o turturică. Stătea cuibărită în iarbă și se uita la mine. M-am îndreptat spre ea, și m-am minunat cum de stătea ea așa nemișcată. Avea ochiii deschiși, și privea neînfricată lumea, am dat să o ating …. era moartă. Ce curajoasă!… mi-am zis … s-a uitat ochi în ochi cu moartea … până la sfârșit … și a refuzat să se urâțească … așa aș vrea și eu! I-am rostit ceva frumos, mi-am rostit și mie o încurajare și am plecat pe bicicletă înapoi spre casă. Și ușor ușor m-a prins din urmă sentimental acela că iar am eșuat … pentru nu știu câta oară … și că am trăit degeaba … și deja mă oprisem în gând la magazinul din colț ca să-mi cumpăr o stilă de vin … vin dintr-acela alb, demi-dulce sau roșu sau roz sau amar sau din care o fi el …bate-l-ar să-l bată … și pe când credeam că de fapt pierdusem și bătălia de azi … am trecut în viteză pe lângă magazin … fără să opresc …. și am pedalat mai departe spre casă … ca o luptătoare … dar mâine?! … mâine?!  mi-am zis …. mâine …o luăm iar de la capăt … dar azi … am învins. (24 aprilie 2023)

Nu am mai scris nimic de ceva timp… nu pentru că nu aș fii avut ce, dar pentru că și eu ca și voi m-am prins în vâltoarea asta care ne-a acaparat lumea. Și în loc să-mi expun părerea așa cum o fac alții, eu am ales să tac. Tăcând am privit lumea, am văzut pe alții cum se transformă, cum își aruncă măștiile și se arată.
Mulți și-au descoperit esența, alții și-au mai pierdut-o puțin câte puțin. La fel ca voi, și eu mi-am evaluat intențiile, am trecut prin frică, prin iluzie și am ajuns la ceea ce de fap știam deja, lucru pe care îl uitasem dar care fusese acolo, dintoteauna.
Dar ce aș putea eu să mai adaug acolo unde alții au scris? Mai ales că, sinceră să fiu, încă nu sunt gata. Tăcerea îmi place, mă învăluie ca pe un copil, mă leagănă, mă ține-n siguranță și nu mă lasă să greșesc.
Dar ați venit voi și m-ați scuturat puțin la viață. Dintr-un motiv sau altul, neștiut de mine, am primit de la voi mai mult de 100 de like-uri op FB în ultima săptămână. Și asta fără ca să fac absolut nimic! Mi-am zis că poate e mâna Domnului care va trimis pe pagina mea și poate tot Dânsul e cel care prin voi mă îndrumă puțin.
Eu până acum nu am făcut altceva decât să deslușesc limba lumii. Este limba asta nescrisă și nevorbită, o poveste pe care unii dintre voi deja o intuiesc. O limbă de lumină, aflată în plante, în copaci și în tot felul de vietăți. O limbă a pământului, a cerului și a elementelor care ne susțin existența. Și în toate acestea se află această poveste universală, o poveste repetitivă, în care noi protagoniști și spectatori totodată, ne așezăm pe locul cuvenit. Căci suntem parte din întreg și un întreg totodată, tăcând ascultăm muzica lumii, simfonia luminii care izvorăște din noi și ne transpune în etern.

Azi noapte a fost furtună! Copacii au vuit cu măreție, vântul i-a scuturat, le-a smuls frunzele și le-a amintit că trebuie să vină iarna.
Lor nu le-a plăcut. S-au adunat buluc în grădina mea și au protestat cu vehemență toată noaptea. I-am lăsat în pace că de, ce să fac?! nu mă bag, eu în problema asta. Le am pe ale mele, și încă cât…
Dar de dimineață părțile s-au conciliat. Vântul s-a ascuns printre nori și l-au lăsat pe soare ca să iasă. El, magnificul, strălucea de zor, dar ploaia încă nu pleca-se. De bucurie, copacii au început cânte și să-și scuture picăturile de pe frunze.
Ieșisem la o țigare și m-au implicat și pe mine în chestiunea asta. Am zis, bine, de data asta vă ajut!
Nu că am putut face cine stie ce, că nu prea am înțeles eu ce-și doreau dânșii.
Le-am zis, hai să vă fac o poză! S-au așezat frumos și i-am pozat. În față copacii, puțin somnoroși, pe fundal ploaia gălăgioasă, iar acolo în spate soarele bucuros că a putut și el să se arate. Ce mai … o poză de familie!

Încă de azi noapte a venit tiptil, bătând în geamuri vântul. Mi-a fost teamă să adorm și mi-am ținut inima în palme, doar doar să nu năvălească peste noi, invadându-ne camera, furtuna.

Dar geamurile hotelului au rezistat și dimineața am coborât să văd marea.

Era acolo, uruind, ieșită din matcă, amețitor de frumoasă. În jurul meu, dedesupt și deasupra, zbura viscolit nisipul. Vântul îi ridica și apoi cădea în zbor liber cântându-și șoptit simfonia.

L-am ascultat, am respirat marea și am fost iarăși parte dintr-un întreg. Am imortalizat pe cât am putut această frumusețe năvalnică. Ce nu a putut surpinde camera, am suprins eu cu sufletul. Le voi lua să le duc mai departe, așa cum fac cu toate care se abat în preajma drumului meu.

Se adunaseră cu toții la o ședință. Ba să discute despre problema acută a iernii, ba despre treburile lor de gândaci. Eu treceam pe acolo și am îndrăznit puțin să-i deranjez. Nu s-au supărat. Și-au ridicat antenele spre mine, m-au adulmecat, m-au întrebat ce fac eu în problema aceasta comună, adică cea a iernii. Le-am zis că nici mie nu prea îmi place dar nu prea avem încotro. Am căzut de acord, ei mici, mișunând printre frunzele căzute, eu, un uriaș ciudat umbrind cerul.
Nu m-au întrebat mai departe ce gândesc. Ce bine, altfel ar fii trebuit să îi obosesc și pe dânșii cu dorul meu.
Am plecat cu pașii lenți împovărați de gânduri încercând să mă înțeleg. Iar toamna se înfășurase în frunze și se prăbușea peste mine și-mi acoperea gândurile și gura, ca să tac și să nu mai gândesc nimic.

E zii de vară, întunecată, umedă…așa cum e aici în nordul lumii, unde, noi emigranții, purtând soarele-n sânge, ne pierdem puțin câte puțin căldura, obosind, rămânând la final cu oasele pline de reumatism.
Mi-a trebuit ceva timp până m-am dezmeticit și am înțeles că vara de acasă nu are să vină.
Înainte mă pregăteam mai din timp, îmi cumpăram rochițe și pălării pentru ca mai apoi să le păstez în dulap, nepurtate. Și dacă totuși se întâmpla să ne viziteze vreodată căldura, vorbeau la meteo despre ‘o masă de aer cald venită din est’ iar asta era pentru mine un ‘aer de acasă’.
Plouă, pe când acasă se coc caișii. Bate vântul, e furtună iar eu aștept ‘colet cu aer cald’, să-mi aducă miros de caise și fân încins, să mă văd iarăși umblând desculță, sărind de pe un picior pe altul cu tălpile încinse de arșiță, alergând spre gârlă.
Ce-mi mai plăcea ca să mă scald și să privesc la jocul apei! Ce bine miroase gârla, unduindu-se între maluri. Și cât am pierdut din pasiunea mea de atunci!
Și de fapt aș vrea să întorc timpul pentru a fii iar acasă. Dar acel ‘acasă’ nu a exitat nici în timp nici în spațiu ci doar pe dinlăuntrul meu.
Am fost și sunt o căutătoare, mereu neliniștită. Ca și copacul care își poartă în pântec scorbura, fără să știe că prin gaura aia scobită i-au curs odată seve.
Hai vara Belgiană, hai curge-ți ploaie și bate-mă vânt. Cunosc aromele fierbinți ale pământului și sunt aici și acolo, adulmecând viața, fiind parte din ea. Îmbrac haina femeilor lumii și port pe sub piele lumina de acasă.

Acasă fiecare dintre voi și-a ales mărțișorul preferat pe când aici în nordul lumii este încă miez de iarnă.

Nu e zăpadă precum acasă, am auzit că la voi chiar s-au închis școlile. La noi deși nu s-a închis nimic tot frig este. Probabil mult mai frig decât în toate ierniile laolaltă căci aici ne-a intrat iarna prin oase … cel puțin mie.

Și uite, voi mai purtați la piept tradițiile dacice pe când eu nu mai port nimic. Așa e când alegi să trăiești între două lumi, mai devreme sau mai târziu realizezi că nu poți trăii în niciuna ci doar în amândouă deodată dar fără loc și fără timp.